Ieri, într-o joi de acum 26 de ani, a început revolta de la Cluj. Eu eram în concediul legal de odihnă, mă afundasem în rafturile cu cărți și făceam ordine în bibliotecă. Habar nu aveam ce se întâmplă în Cluj. Seara ne-am întâlnit cu prietenii noștri, Ciurgăuanii. Abia atunci am deslușit evenimentele ce se încingeau și în Mănăștur. Am vrut să ne alăturăm coloanei ce cobora spre Fabrica de bere, dar femeile noastre s-au pus plângând în ușă. Avem copii de crescut! Unde vreți să mergeți? N-auziți că se trage? Am rămas acasă cu inima strânsă. Nu de frică ci de regrete.

A doua zi am coborât în centru, la servici. Am mers cu Traian Vedinaș, cu marea de oameni, în Piața Mihai Viteazu. Cineva scosese un televizor pe geam. Doina Cornea vorbea de undeva cu o voce tremurândă. De emoție. De frică,  cine mai poate ști. Am îngenuncheat la un moment dat cu toții. Cineva se ruga pentru cei deja morți.

Comunismul căzuse. Așa credeam atunci. Acum nu mai cred. „Comunismu’ n-o muritu’, Numa-un pic s-o hodinitu’.”